E în mijlocul lor, îmbrăcat în negru de sus până jos, ţinând o mână pe umărul copilului care-şi ţine ochii închişi, lipit de el, iar cu cealaltă, întinsă, pasându-le pietricica. Ei nu aud. Nu vorbesc. Se-ntâlnesc o dată pe săptămână, pentru că datoria îl cheamă şi în alte locuri. E diacon. Pe când era prin clasa a II-a, a început să nu mai perceapă bine sunetele. Acum, aude doar cu proteză.
Scaunul e ocupat de un bărbat cu părul grizonat. Serios, cu trăsături clare, necolţuroase. „Am emoţii“, îmi spune, zâmbind stingherit. „M-am tot gândit cum să spun, ce să spun…“. Ne aşezăm amândoi. Întâlnirea asta e vânată de câteva săptămâni. Cătălin Vădăstreanu e diacon. Un diacon care traduce, în limbaj mimico-gestual, slujbele pentru persoanele cu deficienţe de auz. Înainte de asta, făcea pe asistentul social. A fost voluntar mulţi ani. E târziu să se mai întrebe dacă ar fi apucat alt drum în viaţă. Destinul i-a fost pecetluit cu multă vreme în urmă. Pe la şase-şapte ani, a simţit că nu mai aude bine.
S-a dat peste cap să afle ce are şi să-şi vadă copilul bine. N-a vrut să-l trimită la şcoala specială, însă nu l-a slăbit din ochi un minut. Îl urmărea, îi verifica temele, îl ajuta. Ca să nu piardă sunetele şi vorbele, i-a angajat un profesor logoped. Apoi, când a venit vremea liceului, Centrul Beethoven li s-a părut cea mai potrivită alegere. Erau doar ei doi: mama şi singurul copil. „Am vrut să merg la un liceu normal, dar în şcoala generală mi-era greu uneori să-i înţeleg pe profesori. Învăţasem foarte bine să citesc pe buze, dar nu era de-ajuns“, povesteşte bărbatul din faţa mea. Când vorbeşte îşi plimbă privirea, ca şi cum s-ar sfii să nu-şi piardă cuvintele din stângăcie. Ochii, în schimb, urmăresc avid şi curios, cu răbdare şi necesitate, buzele celui cu care stă de vorbă. Până să-i auzi glasul – clar, masculin – pare un băiat timid, uşor nesigur pe el. După Beethoven, s-a înscris la Facultatea de Teologie Socială din Piteşti. „Îmi doream să ajut oamenii“.
Profesorul
Zgomotele se aud din ce în ce mai puternic: tropotele picioarelor care aleargă, zăngănitul balustradelor clătinate, glasurile bucuroase. Apoi îşi fac apariţia, aproape unul peste altul, învălmăşindu-se în uşă. Zâmbetele largi le colorează feţele. Îl ating, aproape toţi, îl trag de mânecă, se alintă, îi fac semne, îl salută. Dac-ar putea vorbi, i-ar spune pe nume, ca unui prieten. Dar la Şcoala „Sfântul Vasile“, copiii sunt speciali. E ora de joc. Cel mai mult le place cel cu pietricica. Sau cu scaunele. Sau de-a teatrul. „Se plictisesc repede. La început, am vrut să le povestesc de Dumnezeu, dar sunt prea mici. Aşa că mă joc cu ei cum făceam când eram copil“, spune Cătălin peste capetele lor. Le vorbeşte mult. Îi învaţă să se spele pe mânuţe, să rămână curaţi, fac felicitări, vopsesc căni, pahare. Trece pe la fiecare în parte, le explică. „Trebuie să ştie că, dacă învaţă de la alţii lucruri importante, asta o să-i ajute în viaţă“. Se joacă cu o piatră. Se îmbulzesc iar în jurul lui, singurul om mare din centrul clasei. Apoi trec cuminţi pe scaun, cu mâinile la spate, iar copilul din faţa lor încearcă să ghicească, citindu-le chipurile, cine ţine pietricica. După zece minute, vor altceva. Se mută la scaune, apoi ar vrea teatru. Ana-Maria se duce în faţă. Are nasul pictat, iar câteva mustăţi negre, trase de-a lungul obrajilor, o fac să semene cu un pisoi. E „profesoara de română“. Sarcinile curg pe rând, pentru fiecare. Nu se aude un zgomot. Unul trebuie să măture, altul să facă rugăciune. Un elev nu şi-a scris tema. Îl mustruluieşte cu degetul şi îl trece la colţ. Pe altul îl trimite afară să se spele pe mâini. Unul trebuie să facă poze pentru buletin, altul să ia perdelele să le spele acasă. Nu mai e profesor. E cine vrea ea.
Semnele
A învăţat limbajul mimico-gestual abia în liceu. Nimeni din familia lui n-avusese nevoie de dactileme. Din fericire, mişcarea buzelor nu-i e străină, iar amintirea sunetelor pe care le auzea odată, fără să aibă nevoie de aparat, este încă vie. Aparatul auditiv. Ce-a mai fost şi cu el! Acum nu-i mai e ruşine să-l poarte. „Înainte, când mă întâlneam cu un cunoscut pe stradă, îl trăgeam repede din ureche. Mi-era jenă. Oamenii se holbau la mine ca la urs“, povesteşte. Se gândise să facă implant cohlear, dar a aflat că nu mai trebuie să facă efort şi s-a înspăimântat. Acum e prea mare ca să mai ia în calcul varianta asta. În urmă cu doi ani, s-a înscris la un masterat, la Bucureşti. Managementul serviciilor sociale de sănătate. A intrat pe locurile fără taxă. La Craiova, însă, este diacon. În zilele de sărbătoare, când e slujbă în biserică, le arată oamenilor, prin mişcarea mâinilor, cuvintele Domnului. De fiecare dată, buzele rostesc în şoaptă, povestind din memorie, pildele din Biblie. Ştie toată Liturghia pe dinafară. Ce nu înţelege cu auzul cuprinde cu văzul. Nu s-a plâns niciodată. Nu s-a răzvrătit. Drumul pe care merge se conturează frumos înainte…
